Acasa
Istoric
Contact
Cristian Boerean

Cristian Boerean
va recomanda
Vinuri si condimente

Vinuri si condimente
Vinuri si condimente

Articole
română | english

Oltenia profunda vol. I

Oltenia profunda vol. II

Arta si vin

Oltenia Profunda - volumul 2 Crama Oprisor

Crama oprişorului, dacã eşti aici, brusc devii romantic şi ameţit de simplitatea unor lucruri poate elementatre. Uimit de rutina şi linistea pe care ţi-o destãinuie sãtenii, şi parcã vrei sã ştergi lucrurile atât de aglomerate şi comenzile rapide la care trebuie sã faci faţã în oraş. Căci altfel, ce să fie de povestit de sălbăticia unui loc? Nici nu ştiu cum se poate povesti...probabil în şoaptă asemenea unei adieri de vânt. La o primă vedere, locul acesta pare apărut ca prin minune...ca şi când o sămânţă ar fi purtată de vânt, întâmplător adusă pe dealuri în pustiu, unde din pricina unui climat propice şi unui sol fertil, de-o dată a izbucnit viaţă. O cramă pierdută în mijlocul Olteniei, între două sate fugite dincolo de orizont, înconjurată de stâne. Acele stâne stau de jur împrejur de parcă ar fi străjeri mioritici apărând-o de vrăji şi blesteme...dar mai ales de banal. De altfel tot pământul e fermecat. E locul mistic pe care nu-l alegi tu, ci el pe tine. Dacă îi simţi vibraţia şi îi asculţi farmecul te poartă într-un basm...în căutarea vieţii fără de moarte, sau dacă te pune setea să te adapi dintr-o fântână oprişoreană ori drânceană, căci acolo toţi sătenii îşi cară apa direct de la fântâni, apa aceea rece şi gurtoasă îţi mototoleşte şi îţi joacă sufletul în aşa fel încât te face să nu mai vrei să pleci de acolo. Mulţi săteni îşi dau truda la acea cramă; fie că la cules unde cu mic cu mare se întrec care mai de care să umple coşurile mai repede; iar în timpul culesului mai spun câte-un cântec d'ãla de cu jale, sau o doină de-a locului. Îi mai vezi cum îşi mai dau coate când e vorba de capra vecinului sau de ce fata s-a mai luat. Apoi se-ntrec în bucate. Care să facă mâncărurile mai delicioase...că apoi să spună: ee, făcui şi eu cu ce-am avut de-ale gurii pe-acilea prin ogradă. După o zi de muncă, se strâng ca furnicile toţi la cramă, ş-apoi la casele lor, obosiţi de-o zi plină. Eu rămâneam la cramă, stam aşa şi degustam ceva vinişor, că e licoare pentru suflet ...şi simţi istoria mâinilor acelea aşa muncite ca ale unor sfinţi...de parcă toată energia lor şi vibraţia o poţi ghici savurând vinul acela.

După o astfel de zi asculţi greierii cum zumzăie în noapte, te retragi în bârlogul tău din cramă, cãci sunt multe odăi ispititoare, răcoroase şi bogate în decoruri tradiţionale, te cam minunezi, n-ai încotro... ce fuste şi ce ii lucrau femeile, cu cât greu şi iubire coseau. Parcă le şi văd... lucrau până li se băşicau degetele dar nu se opreau că vroiau să fie mândre la sărbători şi la biserică... păi dacă nici nu mă lăsau să le fotografiez fără a se aranja ele un pic! Jderu, om al locului, ce cunoaşte ca-n cãluşul palmei inima Olteniei. Este unul din curioşii pasionaţi ce urmăresc orice colţisor al viei. M-a dus şi m-a suit nărăvaş în toate ungherele, când pe un deal când pe altul să-mi arate o panoramă mai frumoasă ca alta, să se-nece şi ochiul meu în atâta verde. Verdeee cât vezi cu ochii. Abia poţi respira de frumos ce este. M-am căţărat pe căsuţa unui paznic şi de acolo am zărit nişte şerpi uriaşi şi lungi cât ţinea tot dealul. Unul lângă altul...stânga dreaptă, peste tot...aşa bine aliniaţi de parcă erau pieptănaţi. Alcătuiau o mare unduioasă pe un sol roşiatic în unele părţi, maroniu în altele... iar pe o colină dintre acei balauri se zăreşte o căsuţă. Casa din vie îi zice; de muţi privirea o leacă mai jos de ea găseşti o sticlă imensă... te provoacă să-i descifrezi mesajul ascuns... căci mirajul viei te face să crezi că marea poartă cu ea un mesaj în sticlă. Dintr-un alt unghi vezi cum via se pupă cu o buzã de pădure de stejar...la marginea ei te aşteaptă o măsuţă de lemn şi două băncuţe numai bine să contemplii de la umbra bătrânului arbore bogăţia viei. Aproape de cules miresmele te îmbată şi mai să te-adoarmă. Greu să scapi dintr-un asemenea loc. Fiecare soi cu savorile lui... după câte-mi arată şi Jderu şi văzui şi eu... aşa de la mine... frunza, bobul, ciorchinele cât şi culoarea... toate foarte importante şi specifice fiecărui soi în parte. Soarele şi preferinţele de luminã, poziţionarea sau umiditate/ariditate...toate echilibrate...vii atât de răsfăţate şi savurate de mainile bãtrâniilor din sat. Când iei un chiorchine în mâini trebuie să-i simţi puterea dar şi fineţea. Catifelat sau lipicios de la atâta dulceaţă. O vie precum şi localnicii, puternică, rezistentă dar atât de plină de spirit. Să guşti şi atunci ea-ţi va povesti secrete ale locului. Simţi că porţi cu tine o parte din lumea lor atât de misterioasă.

Jderu'

De câţiva ani, s-a reîmpãmântenit vechea vorbã care spune cã vinul bun începe în vie. Uitãm, însã, deseori sã spunem ce se aflã dincolo de aceste vorbe. Vinul bun începe cu adevãrat mai departe, înainte de vie, înainte de muncã şi de primele roade. Vinul se naşte în ochiul celui care vede comoara ascunsã de o pantã pãrãginitã, invadatã de lãstãriş, se naşte în visul celui care gustã pãmântul înţelenit şi ştie ce gust va avea, peste decenii, strugurele care ar creşte în acel loc şi în cunoaşterea care îi dicteazã ce viţe sã aleagã, cât de dese sã le aşeze şi cât sã culeagã... Pentru Oprişor, acest om a fost Nelu Jderu, cel care a plantat prima viţã şi care a rãmas, pânã astãzi, sufletul întregii podgorii. Cei care au ajuns vreodatã la Oprişor ştiu cât de mult meritã Jderu cel care i-a întâmpinat mereu în port tradiţional, recitând poezii în via înfloritã - sã devinã simbolul locului. Jderu e olteanul ca la carte, cu toate atributele care i se acordã în mod tradiţional: e hâtru şi poet, e şmecher şi descurcãreţ, iute şi harnic, mucalit şi înţelept. Încãrcãtura magicã funcţioneazã în acest caz: nu doar omul îşi poartã numele, ci şi numele îşi poartã omul. Ancestral şi totemic, atât omul, cât şi numele sãu se aflã în deplinã consonanţã cu încãrcãtura de semnificaţii ale animalului ales în vremuri de demult ca protector al unui neam al locului. Zilele jderilor şi zilele podgorenilor au în comun neoboseala şi agitaţia permanentã. Nu existã hibernare, fugã sau absenţã de la îndatoriri, anotimpurile cer mereu o altã lucrare, o altã preocupare, fiecare clipã are nevoile ei care nu pot fi amânate. Înainte de vinul bun se aflã oamenii care l-au iubit pe când încã nu se nãscuse, cei care astãzi se regãsesc, esenţializaţi, în pata de culoare a etichetei: umbra olteanului care îşi carã cobiliţa el este învingãtorul tuturor vremurilor, împãrţind burţi de vin şi bunãtãţuri boiereşti la târgul de duminicã al vreunui oraş, gãsind mereu înţeleptul echilibru între greutãţile de fiecare zi şi pofta neostoitã de viaţã. Vinurile propuse Jderu' Mare, Jderu' Vesel, Jderu' Tare şi Jderu' Rece se definesc prin simpla atitudine ca vinuri populare, care strãlucesc prin prospeţime şi curãţenie, precum o casã de gospodari.

Jderu' rece Rieslingul Italian nu este vãzut, de obicei, ca vreun soi aparte, capabil de rezultate neobişnuite. Însã, în varianta de vin demisec a Jderului, şi pãstrând indicaţia de rece, se dovedeşte a fi un companion excelent pentru serile de varã târzie, exact în vremea în care cãldurile pãreau sã se fi pierdut, însã se întorc cu forţe proaspete. Un vin cu nuanţe de toamnã, de frunze uscate, aşezate sub un strat încã voios de drojdii proaspete, prune albe, pulpã de piersicã încã necoaptã. Gustul este lung şi odihnitor, cu o aciditate destul de puternicã, bine echilibratã de un rest elegant de zahãr.

Jderu' vesel Un Muscat Ottonel cu arome explozive, care emanã voie bunã din primul moment. Aroma clasicã de Muscat, asemãnãtoare cu bomboanele de zahãr, este compensatã de izuri puternice de fân uscat, uşor prãfos, accente minerale şi un miez concentrat de limetã şi coajã de citrice rasã şi uscatã. Deşi este un vin demidulce, zahãrul nu este perceput ca excesiv. Dimpotrivã, tentele de piatrã de râu uscatã, urma de grapefruit din final şi aciditatea ridicatã construiesc un echilibru elegant. Deşi datele iniţiale îl recomandã doamnelor, poate fi socotit şi ca pretext de întâlniri de duratã între domni.

Jderu' mare Cel mai delicat strugure de vin din lume, Pinot Noir-ul, îşi gãseşte cu uşurinţã la Oprişor toate resursele necesare pentru a oferi de fiecare datã o surprizã. În aceastã variantã, demidulce, este un vin discursiv, care porneşte de la arome de cireşe roşii foarte dulci, cireşe negre şi un miez cald şi îmbietor de pâine, evolueazã spre dulceţuri uscate de cãpşune, apoi se încheie în adâncimi întunecate de cernealã. Pe întreg parcursul se fac simţite caracteristicile de soi ale strugurelui arome de petale uscate de trandafir, fragi şi un strop mic de carne, taninuri delicate şi o micã nuanţã de pãmânt reavãn. Restul natural de zahãr este echilibrat de fructozitate, de un corp suplu, dar atletic, bine conturat, cu o aciditate care completeazã perfect ansamblul.

Jderu' tare Chiar dacã ar fi sã-l vedem doar ca pe regele vinurilor, şi Cabernet-ul Sauvignon şi-ar merita pe deplin atributul de mare. Dar este mai mult decât atât: este un vin plin, viguros, puternic, cu un atac ferm şi o evoluţie care-i trãdeazã spiritul modern. Nu este atât de greoi şi înnegurat ca un mare vin clasic, însã îşi trãdeazã originea de familie regalã. Povestea sa începe cu aromele mai grele, pãmântoase şi trufate, pentru a se deschide spre nuanţe de fructe roşii şi negre vişine de compot, cãpşuni zdrobite, afine şi coacãze. Gustul îi trãdeazã ceva din tinereţe, însã complexitatea, postgustul mediu spre lung şi echilibrul total îl recomandã mai degrabã ca pe un companion al meselor bogate decât ca pe o licoare de însoţit discuţii lungi.

CALAUZA

Orice drum, orice pas, orice îndepãrtare de vatrã înseamnã o iniţiere, un plus de cunoaştere, o micã bogãţie dobânditã din ducerea mai departe a zestrei locului de baştinã şi din asimilãrile şi împãrtãşirile vieţii de cãlãtor. Pentru oltenii din totdeauna, drumurile au douã destinaţii. Istoric, Oltenia este ţara haiducilor şi a pandurilor, iar cei care au luat drumul codrului, învãţând sã trãiascã dincolo de lege, au decis, prin influenţã, soarta mulor locuri şi a multor neamuri - gândindu-ne doar la Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru, Andri Popa, Baba Novac, Popa Şapcã, Iancu Jianu sau Gheorghe Magheru. Ceilalţi, care au supravieţuit prin comerţ, au apucat drumuri negustoreşti, de la drumul Craiovei, la cel al Bucureştilor, al Târgu-Jiului, al Timişoarei... În orice direcţie s-au mişcat, ei au devenit cãlãuzele, cei care transmiteau veşti şi poveşti, conduceau fugarii prin codri sau ţineau în viaţã rutele comerciale. Întorşi acasã, aduceau cu ei zestre nouã de bogãţie, nu doar materialã, ci şi de experienţã tradusã în spiritualitate. Etichetele lui Ciprian Paleologu vorbesc despre aceastã schimbare de la siluetele intuitive ale Jderilor la desenul figurativ al olteanului Cãlãuzã. Acelaşi pas înainte se regãseşte în vinuri, devenite urmãtorul reper în drumul cãtre vinuri mai complexe, mai bogate, care necesitã mai multã atenţie şi oferã un alt tip de satisfacţie.

Feteascã regalã Deseori privitã de sus, ca o rudã mai sãracã şi mai popularã a Feteştii albe, Feteasca regalã a demonstrat de mai multe ori în ultima vreme cã este capabilã sã producã surprize remarcabile. Producţia de la Oprişor este una asemenea vin: plin de viaţã şi de prospeţime, predominant floral, dar cu accente minerale care îl dinamizeazã, rãcoros şi relaxant. Nu solicitã foarte mult atenţia celui care îl gustã, ci mai degrabã se strecoarã neinvaziv în peisaj, ca un atribut natural al unei clipe de odihnã. Gustul este dominat, de asemenea, de senzaţii rãcoroase şi luminoase cârcei de viţã, boabe mici de strugure, citrice zemoase şi un strop aproape insesizabil de ierburi grase.

Sauvignon Blanc Destul de departe de interpretarea-standard a noii generaţii de vinuri, mai ales provenite din Lumea Nouã, Sauvignon Blanc-ul Cãlãuzã propune o abordare mai delicatã, aproape femininã, a acestui soi atât de generos ca forme de exprimare. Aromele mai discrete, de fân bine uscat şi polen, dublate de o mineralitate accentuatã, tipicã zonei Mededinţiului, sunt învelite de un strat delicat de fum şi de mieji de sâmburi de caisã. Gustul este însã sprinten, voios, cu accente citrice şi o aciditate plãcutã, reconfortantã. Îndeamnã la mai mult, ca toate lucrurile bune.

Cabernet Sauvignon Rosé Un vin rar în România, unde Merlot-ul stã, de obicei, la baza oricãrui rosé. Diferenţa este sesizabilã de la primul contact, cel vizual, nuanţa de foaie de ceapã sau rosé-ul coral fiind înlocuite de un rosé trandafiriu mai rar întâlnit. Este un vin care reuşeşte sã se sustragã definiţiei populare, care spune cã rosé-ul este înlocuitorul vinului alb pentru cei care iubesc doar vinul roşu, definindu-se ca un vin plin de personalitate şi expresie. Aromele sunt complexe, variind de la petale roşii cãrnoase la vişine bãtute, cu o urmã delicatã de coajã subţire de pâine, uşor arsã. Gustul este dominat de note proaspete, de cireşe abia coapte, corcoduşe galbene, într-un context uşor carnal de vişine mature, prune verzi, ierburi grase, totul presãrat cu piperurile tipice ale Cabernet-ului.

Merlot Mereu cu un pas înaintea vremurilor, Merlot-ul pare sã aibã, oriunde în România, o traiectorie proprie, un destin eroic de promotor al calitãţii. Rezultatele depãşesc de multe ori aşteptãrile, astfel încât ceea ce trebuia sã fie doar un vin bun, normal, devine un vin excepţional. Este şi cazul acestui Merlot, cu nuanţele sale sângeriu-pãmântoase, care aduc aminte de vânatul proaspãt. În profunzimi se ascund fructe roşii şi negre, alãturi de condimente, tabac şi cutii vechi de lemn, iar totul este învelit într-o aromã finã de miez cald de pâine. Evoluţia gustativã începe cu un atac relativ aprig, astringent, de silicaţi şi lemn vechi, bine uscat, însã se transformã rapid în nuanţe de gemuri şi dulceţuri, cu un postgust nu foarte lung, însã foarte cald şi expresiv, singurul moment în care vinul îşi trãdeazã prospeţimea.

Feteascã neagrã Pe bunã dreptate considerat a fi soiul autohton cu cel mai mare potenţial. Feteasca Neagra dovedeşte încã odatã cã este un strugure capabil de performanţe, egalând în complexitate tradiţionalele soiuri internaţionale. Aroma specificã, de prunã uscatã şi afumatã, este elementul central al unui ansamblu în care graviteazã nuanţe de coajã uscatã de stejar, mure, coacãze, tabac şi toval. Deşi restul de zahãr îl calificã drept un vin demisec, nuanţele dulci sunt abia sesizabile, bine integrate între un corp structurat, catifelat, cu taninuri bine integrate şi aciditatea pe care o presupune un vin tânãr. Dominã, în schimb, fructele proaspete cãpşuni la un pas de a fi complet coapte, fragi, cireşe şi chiar boabe proaspãt zdrobite de strugure negru. Finalul este viu, aproape pasional, cu nuanţe care par a-şi disputa supremaţia, însã nu într-un demers rãzboinic, ci mai degrabã ca într-un joc al seducţiei.

La Cetate Miracol

La Cetate nu este doar unul dintre brandurile care au scris istorie în renaşterea vinului românesc. Pentru Crama Oprişor, La Cetate a fost prima linie de vinuri premium, lucrate cu o migalã şi o meticulozitate care au adus, din primul an de existenţã şi pânã astãzi, rezultate excepţionale. În cinstea unei istorii care încã se scrie, dar şi pentru a sãrbãtori renaşterea acestor pãmânturi, linia La Cetate-Tezaur, construitã doar din vinurile-simbol ale podgoriei, s-a tranformat în La Cetate Miracol. Am îndrãznit şi îndrãznim sã credem cã transformãrile prin care a trecut acest loc meritã cu prisosinţã numele de miracol. Dacã locul a fost binecuvântat de Creator cu tot ce era nevoie pentru a da oamenilor cele mai bune roade, cu siguranţã cã şi omul care sfinţeşte locul şi-a gãsit meritul în istoria Oprişorului. Noile etichete ale colecţiei spun povestea tradiţiei vechi a boierilor Olteniei, a celor cãrora li se cuvenea cel mai bun vin al podgoriei şi ale cãror preferinţe de odinioarã stabileau pietrele de hotar ale felului în care va arãta vinul peste veacuri. Cuplul boieresc, simbol al marilor familii oltene care au condus timp de veacuri destinele Ţãrii Româneşti, este surprins în vecinãtatea unor simboluri ale vieţii de zi cu zi, de la condurul şi trandafirul nobiliar pânã la soarele-totem cronologic.

Pinot Noir Eleganţã interbelicã sau chiar din vremuri mai demult apuse, surprinsã într-o licoare ce încearcã sã-şi ascundã adevãrata naturã, îmbrãcând o armurã pe care şi-ar dori-o de nepãtruns. Cu cât mai lung jocul, cu atât mai mare plãcerea însã... Un Pinot Noir al cãrui prim discurs este abscons, aproape încifrat. Nuanţe strãine, de lemn vechi şi de pãmânt fosilizat, par sã domine întregul vin. Pe mãsurã ce se deschide, însã, în preajma unor temperaturi mai prietenoase, armura de paznic uitat de lume sã îmbãtrâneascã prin pivniţe întunecate dispare, lãsând loc mai întâi unor arome exotice, de rom şi miez uscat de cocos, apoi se apropie de discursul carnal micotic al vinurilor clasice europene, lãsând în cele din urmã sã iasã la suprafaţã, aproape exploziv, un miez fructat, dublat de nuanţe vagi de frunze goase. Gustat, îşi confirmã supleţea, catifelarea şi bogãţia într-un parcurs lung, în care se regãsesc, ordonat şi coerent, toate nuanţele intuite olfactiv.

Chardonnay Afinitatea dintre Chardonnay şi feminitate este de multã vreme o constantã. Este genul de vin care, atunci când este fabricat dupã reţetele clasice, şi mai ales când este îmbogãţit de contactul cu lemnul, se transformã într-un instrument adictiv al plãcerii. Sufletul sãu citric, cu mici intonaţii florale, se înveleşte în arome profunde şi calde de alune, migdale şi vanilie. O combinaţie care amãgeşte un pic, doar pentru a stimula mai bine simţurile: aromele promit un vin cu alunecãri mãtãsoase, cu arome cãlduţe şi prietenoase, însã gustul dezveleşte rapid inima plinã de zvâcniri de limetã, de stropi de coajã de grapefruit, invadând exploziv papilele. În schimb, postgustul revine, uşor şi sigur, în sarcina aromelor untoase şi de alunã proaspãt scoasã din cuptor, cu inflexiunile vanilate ale baricului de stejar.

Merlot Ca un înalt dregãtor ce pândeşte slãbiciunea regelui pentru a-i smulge coroana, Merlot-ul încã se mai aflã în stadiul în care vrea sã mulţumeascã întreaga lume. Ştie cã e doar o chestiune de timp pânã sã-şi revendice tronul. Nu are nici o inflexiune care ar putea stârni suspiciuni, manierele sale sunt desãvârşite şi discursul doct, fãrã a fi plictisitor. Se aflã deja în mijlocul mãreţiei, nu mai trebuie decât sã-l recunoascã şi ceilalţi, pentru a-şi arãta cu adevãrat puterea. Dincolo de metafore, Merlot-ul Miracol este un vin cãruia doar un cârcotaş profesionist i-ar gãsi vreo urmã de defect. Este complicat, dar plãcut de urmãrit, cu profunzimi flexibile, care îi aratã privitorului atât cât are acela puterea de a pãtrunde. Vorbeşte la fel de bine cu hangiul şi cu regele, mişcându-se fãrã efort de la un strat la altul al propriei fiinţe. Este un vin care obligã pe oricine la o reverenţã, fãrã sã o cearã vreodatã explicit.

Cabernet Sauvignon Chiar dacã Merlot-ul este mâna sa dreaptã şi împreunã pot face lucruri minunate, Cabernet-ul nu trebuie decât sã se arate, iar lumea îl va recunoaşte: sobru, impetuos, ferm, hotãrât, drept şi puternic, aşa cum trebuie sã fie orice rege. Profunzimile sale sunt evidente nu trebuie sã netezeascã nici un colţ, nu trebuie sã dea vreo explicaţie. El este, şi atât. De la primele arome, izbucnite parcã din strãfundurile pãmântului, pânã la eleganţa ultimei clipe de gust, Cabernet-ul îşi demonstreazã nobleţea legendarã, supremaţia în coagularea zecilor de nuanţe care definesc un vin mare şi meritul de a avea cei mai mulţi supuşi de pe Pãmânt. Este un vin pe care îl poţi înţelege imedoat sau pe care îl poţi studia în ani şi ani de evoluţie, dar pe care nici un iubitor de vin nu-l poate ignora.

Cupola Sanctis

Povestea colecţiei Cupola Sanctis începe cu trei vinuri în ediţii limitate Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru şi Sfânta Ana. Un demers care şi-a dorit sã reprezinte o plecãciune în faţa celui mai adânc şi intim aspect al Olteniei Profunde: credinţa. Am vrut sã punem pe masã, la fiecare sãrbãtoare, vinuri create cu pioşenie, dând fiecãruia dintre ele câte o asemãnare cu Sfântul sãu patronim un pic din rigurozitatea şi asprimea Ucigãtorului de balauri, ceva din blândeţea şi bunãtatea Izvorâtorului de Mir şi un strop din delicateţea zãmislitoarei Maicii Domnului. Mai târziu însã, gândul bun ne-a arãtat cã oamenii se bucurã în mod egal de fiecare dintre onomastici, cã sãrbãtoarea unuia sau a altuia dintre sfinţi are întotdeauna aceeaşi încãrcãturã, cã fiecare onomasticã este prilej de a sãrbãtori viaţa şi darurile Divinitãţii. Nu se strâng doar cei ce se sãrbãtoresc, ci toţi cei dragi ai lor. Nu se bea un vin care sã rãscoleascã amintiri, ci se celebreazã tot ce va sã vie, se onoreazã potenţialitãţile nedezvãluite ale unui viitor crescut din rãdãcinile primilor martiri creştini, ce au nãscut trunchiul credinţei legãtura de sânge şi suflet a întregii creştinãtãţi. Un singur vin, pentru toţi sfinţii, pentru cã nimeni, în afarã de Creator, nu poate spune cã unul sau altul a contribuit mai mult la întemeierea credinţei. De jos, dinspre noi, Ei sunt oricum doar Luminã.

Sfântul Stefan Ca orice revoluţie, din orice timp, creştinismul s-a întins peste lume cu preţul multor vieţi sacrificate, a unor bătălii nesfârşite şi a sute de ani de conflicte, contradicţii, reconsiderări şi schisme. Martiriul creştin are, totuşi, un început omenesc, iar acesta este moartea primului apostol, Sfântul Ştefan, omorât cu pietre de către de un pluton supravegheat de Saul, cel care avea să devină mai târziu, una dintre cele mai puternice voci ale creştinătăţii. Harul apostolului Ştefan era atât de mare, încât apostolii l-au numit între cei şapte diaconi, iar aceştia l-au ales să-i conducă, devenind primul arhidiacon. Mărturisirea credinţei lui i-a adus sfâşitul, preoţii din Ierusalim, în frunte cu Caiafa, găsindu-l vinovat de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Cei care au asistat la judecată, printre ei numărându-se şi Sfântul Apostol Luca, au povestit că, înainte de pronunţarea sentinţei, cei care l-au privit pe Ştefan au văzut un înger. Înainte de a muri, însă, are şi prima teofanie înregistrată vreodată, cuvintele sale fiind Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu. În timpul lapidării rosteşte, precum Hristos cu doar puţin înainte, Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!. Pe cel care a devenit prima floare neveştejită în cununa Bisericii, numele de Ştefan însemnând cunună, e serbăm în fiecare an pe 27 decembrie.

Sfântul Andrei Întâi chematului se mai spune pescarul care, cu dorinţa de a învăţa şi de a înţelege mai multe, a lăsat barca şi năvodul şi a intrat ca ucenic la Ioan Botezătorul, din vorbele căruia s-a hrănit şi şi-a curăţat sufletul. Când Ioan a depus mărturie pentru Hristos, spunând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Andrei a fost primul care L-a urmat pe Mântuitor, aducându-l cu sine şi pe fratele lui, Petru, pentru a deveni amândoi pescari de oameni. A fost lângă Mântuitor în toate zilele Lui, de la primele minuni şi până la Înviere. Când apostolii s-au strâns şi au aruncat sorţii pentru a şti ce parte de lume vor străbate spre a propovădui noua credinţă, lui Andrei i-au revenit Bitinia, de la Scutari peste canalul Constantinopolelui până la Niceea, şi amândouă părţile cele de pe lângă Marea Neagră, şi neamurile care se aflau între Macedonia şi Tracia, până la râul Istru (Dunărea de astăzi). Pe mulţi a botezat şi hirotonisit preoţi Andrei pe drumul său, şi chiar şi pe cei din Dobrogea, fiind astfel primul care a adus Cuvântul lui Dumnezeu pe meleagurile noastre. Şi cu fiecare neam pe la care a trecut, Andrei a fost răbdător, stând peste tot atâta vreme câtă era nevoie pentru ca vorbele sale să prindă rădăcini în suflete. Ca mulţi dintre primii creştini, a fost ucis cu cruzime, răstignit cu capul în jos, pe o cruce în forma X, la Patras, lângă Corint, unde 20.000 de oameni s-au strâns să strige împotriva nedreptăţii antipatului Egheat, stăpânul pus de Roma peste cetate. Avea 80 de ani şi mai bine Andrei când a încercat să-i întoarcă faţa lui Egheat către credinţa adevărată, iar dragostea lui de Dumnezeu era atât de mare încât, văzând crucea ce-i fusese pregătită, a spus: Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine. Crucea Sfântului Andrei tronează astăzi pe steagul Scoţiei, al cărei patron este, alături de România, Spania, Sicilia, Grecia şi Rusia. Creştinătatea întreagă îl sărbătoreşte pe 30 noiembrie.

Sfintii Constantin si Elena În anul Domnului 293, generalul roman Chlorus, sfătuit de împăratul Diocleţian, divorţa de Flavia Iulia Helena, o creştină născută în Bitinia, pământul pe care se săvârşise lucrarea Sfântului Andrei. Ani mai târziu, Constantin, moştenitor al împărăţiei lui Constantiu Chlorus, avea să se pogoare cu armata asupra necinstei şi desfrânării din Roma, stăpânită atunci de Maxenţiu, fiul lui Maximian. Văzând Dumnezeu curăţenia lui Constantin, i s-a arătat acestuia în plină zi, descoperind semnul crucii scris cu stele pe cer, alături de cuvintele hoc signum vinces prin acest semn vei birui, după care Hristos i s-a arătat în vis, cerându-i să poarte semnul crucii în bătălie. Constantin a pus să se scrie semnul crucii pe toate steagurile şi săbiile armatei lui şi l-a învins pe Maxenţiu, care avea de mai bine de şase ori mai mulţi soldaţi, astfel devenind împărat al imperiului, în anul 312. Pentru a-l cinsti pe Dumnezeu, a mutat capitala în fostul oraş trac Bizanţ, devenit apoi Constantinopolis, oraşul lui Constantin. Un an mai târziu, prin Edictul de la Milano, Constantin cel Mare dădea libertate creştinismului în tot Imperiul Roman. În 325, Constantin a convocat primul sinod ecumenic la Niceea, unde Iisus Hristos a fost recunoscut ca fiind de-o fiinţă cu Tatăl şi a fost fixată data Paştilor ca fiind prima duminică după luna plină, după echinocţiul de primăvară. După sinod, Constantin a trimis pe mama sa, Elena, pe calea Golgotei, căutând crucea lui Hristos şi, găsind ea trei cruci, a pus să fie atins un mort de fiecare din ele şi, când s-a atins de cea a Mântuitorului, mortul a înviat. Pe patul de moarte, Constantin a fost creştinat de către Episcopul Eusebiu de Cezareea, devenind primul împărat creştin şi cel care a deschis drumul pentru Teodosie, cel care a proclamat în anul 380 creştinismul ortodox drept religie a Imperiului Roman de Răsărit. Creştinii îi sărbătoresc pe Sfinţii Constantin şi Elena pe 21 mai.

Sfântul Dumitru Pe vremea când Imperiul Roman era în mâinile împăraţilor Maximian şi Diocleţian, în cetatea Tesalonicului, voievodul şi soaţa sa îşi botezau în taină fiul, pe Dumitru, în religia creştină. Erau vremuri de prigoană, iar învăţăturile date fiului lor asupra bunătăţii şi milosteniei nu erau privite cu ochi buni de către puternicii Romei. După moartea tatălui său, Dumitru este chemat de către împăratul Maximian şi, văzându-i acesta înţelepciunea, este uns voievod al Tesalonicului. În anul 306, întorcându-se Maximian învingător dintr-un război cu sciţii, poposi în cetatea lui Dumitru, despre care auzise că şi-ar fi dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Dumitru nu-i ascunde că este adevărat, şi este aruncat în închisoare, unde se întâlneşte cu un tânăr creştin pe care îl cunoştea, pe nume Nestor. Ca la orice praznic în cinstea victoriilor lui Maximian, şi acum se pregăteau lupte în arenă. Un uriaş vandal, Lie, luptătorul preferat al împăratlui, găsea mai cu seamă plăcere în a arunca în suliţe creştini, şi câştiga mereu, oricât de viteji erau aceştia. Umplându-se de râvnă Nestor, a alergat la Dumitru spre a-i cere binecuvântarea, iar voievodul căzut în dizgraţie l-a însemnat cu semnul crucii pe frunte, dându-i astfel putere să-l doboare pe Lie. Împăratul, înfuriat, a trimis soldaţi înarmaţi cu suliţe să-l omoare pe Dumitru, după care a poruncit să i se taie capul lui Nestor. De la semnul făcut lui Nestor, lui Dumitru i-a rămas numele de Izvorântorul de mir. Şi, murind de suliţă, a devenit şi Sfânt protector al armatelor, pe acelaşi rang cu Sfântul Gheorghe. Azi, Sfântul Dumitru este şi protector al păstorilor şi, se spune în popor, stăpâneşte peste jumătate de an, de când începe iarna, în timp ce Sfântul Gheorghe stăpâneşte a doua jumătate. Este sărbătorit la 26 octombrie.

Sfintii Petru si Pavel Întru tot lăudaţii Sfinţi apostoli Petru şi Pavel sunt deseori numiţi cei dintâi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Încrederea lor nestrămutată în Fiul lui Dumnezeu şi bogăţia de Duh Sfânt pogorâtă asupra lor au adus nenumărate suflete pe calea credinţei, minunile lor au schimbat lumea, iar învăţăturile lor stau până astăzi la temelia moralei şi a bunei cuviinţe creştine. Şi totuşi, cu greu s-ar fi putut găsi oameni atât de deosebiţi unul de celălalt în ducerea mai departe a Cuvântului. Simon, fratele Sfântului Andrei, Cel dintâi chematul, era un pescar sărac din Betsaida, botezat în apa Iordanului de către Sfântul Ioan. Pe vremea când Ioan era deja în temniţă, Hristos i-a chemat pe Andrei şi Petru la El, iar ei au lăsat în urmă bărcile şi plasele şi L-au urmat pe întregul Său drum. După înălţare, Petru a propovăduit Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galiţia, Capadoccia, Asia şi în Bitinia, apoi a ajuns până la Roma. Acolo l-a biruit, cu minunile lui, pe Simon Vrăjitorul (sau Magul), stârnind furia lui Nero, care a pus ca Petru să fie răstignit. Considerându-se nedemn să stea pe aceeaşi cruce pe care a stat Învăţătorul său, Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, şi aşa şi-a primit fericitul sfârşit. Apostolul Pavel este singurul dintre apostoli care nu a mers alături de Hristos în drumurile sale ba, mai mult, chiar s-a numărat printre cei care şi-au dedicat o parte din viaţă prigonirii creştinilor, jefuind şi stricând Biserica. În anul 33, se păzea hainele soldaţilor puşi să-l ucidă cu pietre pe Sfântul Ştefan. După minunea de pe drumul Damascului, când Dumnezeu i-a luat vederea pentru o vreme, Saul (după numele său de fariseu) îşi deschide inima şi se dovedeşte a fi singurul care se ridică la înălţimea morală a lui Petru, ajungând să fie considerat a doua căpetenie a apostolilor. Despre el avea să spună Sfântul Ioan Gură de aur că a fost fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos. Petru, cel care s-a lepădat de Hristos de trei ori într-o noapte, şi Pavel, cel care i-a ucis pe iubitorii de Dumnezeu, sunt cei ale căror vieţi arată nemăsurata putere de iertare a Domnului, cei ale căror fapte ne aduc aminte că întotdeauna există încredere şi bunătate, există a doua şansă şi că nimic nu poate împiedica pe de-a'ntregul întoarcerea la Lumină. Îi sărbătorim pe cei doi mari stâlpi ai Bisericii pe data de 29 iunie, aceeaşi dată la care, în anul 67, Nero îl decapita pe Pavel în Roma.

Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruinţă, Marele Mucenic Gheorghe, s-a născut din părinţi creştini în Capadoccia şi, urmând cariera militară, a ajuns comandant în armata împăratului Diocleţian chiar în vremea în care acesta a cerut tuturor supuşilor Romei care se creştinaseră să se lepede de credinţă şi să se întoarcă la vechii idoli. Chiar când se dădea ordinul, în anul Domnului 303, Gheorghe s-a ridicat şi şi-a mărturisit credinţa în faţa tuturor, refuzând să aducă jertfe idolilor. Chinurile la care a fost supus, în încercarea de a-l face să-şi lepede credinţa, au fost dintre cele mai groaznice: a fost străpuns cu suliţa, aruncat la vale pe roata ţintuită, a fost aruncat în groapa cu var, bătut cu vinele de bou şi pus să alerge cu o încălţăminte de fier ale cărei cuie îi intrau în talpă, i s-a dat să bea otravă. Şi, la toate încercările, dumnezeiescul înger a rămas cu el şi l-a ferit, iar când Magnenţiu a cerut semn divin asupra puterii lui Dumnezeu, un mort atins de Sfânt a înviat şi a mărturisit credinţa dreaptă, spunând că a murit de dinainte de Hristos şi a petrecut mai bine de trei veacuri în focurile Iadului. În timpul tuturor acestor minuni, mulţi păgâni s-au creştinat şi, dintre ei, multora li s-au tăiat capetele pe loc, la porţile cetăţii. Până şi inima împărătesei Alexandra s-a întors spre Dumnezeu după ce a văzut toate acestea, însă nimic nu s-a clintit în împărat, nici chiar când idolii din templu au căzut şi s-au spart când Gheorghe i-a pus să-l recunoască pe Hristos ca singur Dumnezeu. Lui Gheorghe i s-a tăiat capul, iar împărăteasa Alexandra a murit în închisoare, nu înainte de a-şi da sufletul lui Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul Gheorghe a rămas până astăzi protector al armatelor, iar crucea sa stă pe steagul Angliei, după ce însemnele lui au fost cinstite de Richard Inimă de Leu. Noi îl ştim din icoane ca Omorâtor al Balaurului, pentru că povestea din popor spune că el a fost cel care a salvat oraşul Selena din Libia de un monstru care asuprea oraşul. Balaurul, cu o foame neostoită, cerea oi în fiecare zi de la locuitorii oraşului şi, când nu au mai fost oi, a cerut fiica împăratului. Atunci a venit Gheorghe, l-a străpuns cu suliţa şi a dus-o pe fată înapoi tatălui său. Stăpânul cetăţii i-a oferit lui Gheorghe, despre care nu ştia decât că e un tânăr creştin, pe fiica sa de soţie şi jumătate de împărăţie, însă Sfântul a refuzat, spunând că mai are multe de făcut în apărarea Bisericii şi a credincioşilor săi.

Sfânta Maria Fecioara Născătoare de Dumnezeu este figura cea mai sărbătorită a creştinătăţii, poartă cele mai multe nume şi rămâne, totuşi, una dintre cele mai pline de mister figuri din istoria credinţei. În faţa oamenilor, Fecioara se strecoară cel mai adânc în suflet, fiind pe bună dreptate asemuită cu oglinda primei femei, a doua Eva: dacă rodul pântecelui primei Eve a reprezentat şi păcatul primordial, neprihănita zămislire (imaculata concepţiune la catolici) este şansa care li se dă oamenilor pentru a se întoarce în paradis. Când spunem că Fecioara Maria este preacinstită, spunem, de fapt, că este cea dintâi dintre toţi sfinţii, pentru că a primit extraordinara cinste de a-l naşte cu trup pe Fiul lui Dumnezeu. Spunem că este mai cinstită decât heruvimii şi mai preamărită fără asemănare decât serafimii, chiar dacă şi heruvimii, şi serafimii sunt fiinţe nemuritoare, create de Dumnezeu de la începuturi, stăpâni peste îngeri şi arhangheli. Principala sărbătoare a Fecioarei este cea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, sau popular Sfânta Marie Mare. Pe 8 septembrie se serbează Naşterea Maicii Domnului (Sfânta Marie Mică), iar pe 21 noiembrie Aducerea Maicii Domnului la Templu, urmată de Bunavestire, pe 25 martie. În ortodoxie şi în catolicism se mai sărbătoresc Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria , Adunartea Preasfintei Fecioare, Acoperământul Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii, Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana, Punerea în raclă a cinstitului veştmânt al Maicii Domnului şi Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului.

Sfântul Ioan Anunţat de înger şi cu puterea de a umple de har sfânt pe mama sa încă din pântece, Ioan Botezătorul este cel mai iubit şi mai sărbătorit sfânt al creştinătăţii. Naşterea sa este aproape un anunţ pentru ceea ce urma să vină - mama lui, Elizabeta, este înaintată în vârstă şi stearpă, tatăl său, Zaharia, este pedepsit pentru îndoială luându-i-se darul vorbirii, pe care îl recapătă abia când acceptă să îi dea fiului său numele ales de înger Ioan. Cu haina sa aspră, din păr de cămilă, nemâncând pâine şi nebând vin, ci trăind cu miere sălbatică şi lăcuste în pustietate, Ioan este primul care propovăduieşte înfrânarea şi modestia, care anunţă venirea Mântuitorului şi le cere celor care vin să se boteze să se pregătească, pentru că împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Şi îl aşează mai presus de toţi chiar Mântuitorul Isus Hristos, când vine la Apa Iordanului spre a fi botezat: Adevăr vă spun că, între cei născuţi din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezatorul. Puterea lui Ioan este atât de mare, încât Irod nu cutează să-l ucidă, de teama poporului, nici chiar atunci când Ioan îl mustră aspru, în vazul lumii, pentru traiul desfrânat alături de Irodiada, soaţa fratelui lui Irod, Filip. Zilele lui Ioan se petrec multă vreme în temniţă, până când, la sărbătoarea naşterii lui Irod, împăratul este atât de impresionat de dansul fiicei Irodiadei încât îi promite acesteia împlinirea oricărei dorinţe. Sfătuită de mama sa, ea cere capul lui Ioan Botezătorul, şi astfel se sfârşesc zilele primului om care l-a recunoscut pe Isus drept Mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatele lumii. În timpul prigoanelor împotriva creştinilor, trupul lui Ioan este ars de către Julianus Apostata, şi se spune că din el nu au rămas decât un braţ şi un deget, cenuşa fiind împrăştiată în vânt. Este cinstit de nu mai puţin de trei ori peste an: în ziua naşterii sale, pe 24 iunie, în ziua în care l-a botezat pe Domnul, 7 ianuarie, şi în ziua Tăierii Capului, pe 29 august, când e zi de post şi rugăciune.

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril În ierarhia cerească, primii deasupra îngerilor sunt arhanghelii, şapte la număr. Sunt fiinţe celeste, cu trupuri de slavă nemuritoare, făcuţi spre a-I aduce neîncetat slavă lui Dumnezeu, pentru a face cunoscută oamenilor voia Lui şi pentru a-i ajuta pe oameni în îndeplinirea poruncilor Lui. Dintre cei şapte, Mihail şi Gavril au fost cei care s-au arătat cei mai mari binefăcători ai omenirii. Arhanghelul Mihail, al cărui nume înseamnă puterea lui Dumnezeu, este voievod al oştilor cereşti, purtător al sabiei de foc şi are datoria de a păzi Legea lui Dumnezeu. Când Lucifer s-a răzvrătit şi a început căderea îngerilor, strigătul lui Mihail Să luăm aminte! a fost cel care a oprit căderea. Minunile Arhanghelului Mihail sunt numeroase, de la apărarea lui Daniel în groapa cu lei la scoaterea lui Lot din Sodoma, şi tot el va fi cel care, la sfârşitul timpului, va suna trâmbiţa şi va strânge neamurile la judecată. Arhanghelul Gavril, al cărui nume se traduce prin bărbat-Dumnezeu, a fost cel care a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria, cel care a rostit prima oară numele Isus, care i-a dat nume lui Ioan Botezătorul şi cel care a dezvăluit magilor taina întrupării. Este protector al mamelor şi pruncilor şi este cel care duce rugăciunile fierbinţi spre cer, aducându-le înapoi împlinirea. Sunt sărbătoriţi în ziua închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli, pe 8 noiembrie

Sfântul Ilie Cu opt veacuri înainte de Hristos, existenţa mântuirii a fost făcută cunoscută oamenilor atunci când, după o viaţă de sfânt, Marele Prooroc Ilie a fost luat de îngeri şi purtat spre Ceruri într-un car de foc, fără a trece prin moarte, chiar dacă Raiul le fusese închis oamenilor după primul păcat, şi avea să rămână aşa până la venirea Mântuitorului. Viaţa lui Ilie a stat sub semnul unui revelaţii arătate tatălui său, Sovac. Acesta a văzut un grup de oameni îmbrăcaţi în veştminte albe, care îl îmbrăcau pe Ilie cu haine de foc şi îi dădeau să mănânce o flacără. Preoţii din Ierusalim, auzind despre vedenie, au interpretat-o ca pe un semn că Ilie era destinat unei vieţi în care să slujească Domnului şi să profeţească. Însuşi numele de Ilie (Elie, Ilias, Elijah) înseamnă Al cărui Dumnezeu este YHWH. Viaţa lui s-a scurs în timpul regelui Ahab care, convins de soţia sa, revigorase cultul păgân al lui Baal şi Astarte. Mergând să îi atragă atenţia regelui asupra acestui păcat care însemna despărţirea de Dumnezeu, Ilie îl anunţă că pedeapsa divină va fi de trei ani şi jumătate de secetă. Ilie se ascunde de furia lui Ahab mai întâi la pârâul Cherit, unde este hrănit de un corb, apoi în casa unei văduve, unde face minuni, înviindu-l pe fiul acesteia şi înmulţind făina şi uleiul. După perioada de trei ani şi jumătate, Ilie se întoarce la Ahab, căruia îi propune să se roage la Baal pentru ploaie, în timp ce el se va ruga lui Dumnezeu. Ahab şi 450 de preoţi ai lui Baal nu reuşesc să obţină nici un semn, însă cerurile se deschid la rugăciunea lui Ilie, iar focul se revarsă asupra jertfei aduse de acesta. Se spune, de atunci, că Domnul i-a dăruit cheile cerului lui Ilie, lăsându-l să le deschidă şi să le închidă, dându-le oamenilor ploaie sau uscăciune. Creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Prooroc la 20 iulie.

Sfântul Nicolae Deşi este sfântul cu cea mai mare trecere la copii, date fiind cadourile pe care le primesc apoi la fiecare 6 decembrie, Sfântul Ierarh Nicolae a fost un om care întâi a cunoscut lipsurile postului, şi abia plăcerea gustului. Spun vieţile sfinţilor că încă de când s-a născut, Nicolae mai întâi a postit, şi abia apoi a mâncat, şi că postul sfânt l-a ţinut în fiecare miercuri şi vineri, mâncând o singură dată în acele zile de la pieptul mamei sale. Imediat după naştere, se spune, Nicolae a stat trei ceasuri în picioare, în baie fiind, spre a cinsti Sfânta Treime. Născut, ca mulţi alţi sfinţi întemeietori ai creştinismului, în anii de prigoană ai lui Diocleţian şi Maximilian, Nicolae a dus o viaţă pustnicească, propovăduind mereu credinţa dreaptă. Despre bunătatea sa s-a auzit departe, şi până astăzi Sfântul Nicolae rămâne simbolul absolut al dăruirii, binefacerii şi sprijinului dat celor care fac bine. Fiind Nicolae un arhiereu cunoscut pentru îndrăzneala cu care propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Lichei, Diocleţian a dat ordin să fie întemniţat. Însă Atotputernicul avea alte planuri pentru Nicolae, care a rămas în viaţă până la urcarea pe tron a Sfântului Constantin cel Mare, care de îndată a eliberat toţi creştinii din temniţe. Nicolae a luat drumul Mirei, unde a lucrat la sufletele neaduse pe calea dreaptă. A participat, chemat de Constantin, la cel dintâi Sinod de la Niceea, unde s-a întemeiat creştinismul ortodox, odată cu recunoaşterea faptului că Hristos este unul şi acelaşi cu Dumnezeu-Tatăl, şi a primit darul facerii de minuni. Obiceiul facerii de cadouri de ziua Sfântului Nicolae vine de la o întâmplare veche. Zice-se că era un om foarte sărac, care avea trei fete frumoase. Fiind la sapă de lemn, s-a gândit să îşi necinstească viaţa şi casa, dându-şi fetele spre desfrânare. Dumnezeu i-a arătat lui Nicolae curăţenia în care trăise omul până atunci şi primejdia care-l pândea. Atunci, Nicolae se hotărî să-l ajute pe sărac, însă nu a vrut să fie văzut sau să se ştie de unde vine ajutorul, aşa că s-a furişat în toiul nopţii şi i-a aruncat omului în casă o pungă de galbeni, salvându-l şi de la sărăcie, şi de la căderea în păcat.

Cupola Sanctis Oltenia Profundã e Oltenia oamenilor sãi şi nimic mai mult. Iar oamenii sãi sunt dintre primii care au îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu, alãturându-se credinţei celor care iubesc şi iartã. În rarele ocazii în care sãrbãtorile îi smulg pãmântului pe care-l trudesc zi de zi, familiile se strâng în numele unuia dintre sfinţii pe al cãror martiriu ne-am întemeiat întreaga viaţã. Pentru ei a fost creat, cu dragoste şi cu respect, acest vin destinat celebrãrii vieţii ce va urma. Un vin care se separã de intenţiile obişnuite ale oricãrui alt vin cunoscut: nu se bea cu burta, nici nu se bea cu mintea. Nu este nici vin de savurat în singurãtate, nici vin de petrecere. Este un vin pentru inimã, pentru dragostea fiecãruia dintre noi pentru cel de alãturi, pentru zilele în care ne amintim ce conteazã cu adevãrat credinţa, iubirea şi omenia. Chiar dacã porneşte cu note sobre, cerneloase, care anunţã un vin greu, serios, se dechide repede spre note de fructe roşii, dulceţuri şi gemuri, dezvãluind o catifelare tandrã de cacao şi taninuri fine. Postugustul este lung şi surprinzãtor, dezvãluind note proaspete şi calde, fructate, însã fãrã sã ascundã vârsta aproape de maturitate a vinului.